Instituțiile financiare sunt rareori obligate să raporteze doar despre propria activitate. O bancă, un asigurător sau un administrator de active se confruntă cu obligații privind propria organizație, și în același timp cu obligații care decurg din rolul de finanțator sau investitor. Acest al doilea nivel apare pentru că impactul climatic și de sustenabilitate al capitalului plasat este atribuit instituției înseși, cel puțin parțial. Unde o companie producătoare raportează despre propriul lanț, o instituție financiară trebuie adesea să spună ceva și despre lanțul clienților și investițiilor sale. Acest lucru face ca domeniul de aplicare să fie mai larg decât în majoritatea celorlalte sectoare, iar acest lucru este subestimat structural la prima inventariere.
Faptul că o instituție se încadrează într-o anumită obligație de raportare depinde de tipul de autorizație, de dimensiunea bilanțului sau a activelor administrate, și de întrebarea dacă instituția este cotată la bursă. Un asigurător are alte puncte de referință decât o firmă de investiții, iar o bancă regională mică poate să se încadreze în alte praguri decât o bancă mare. Pe lângă acestea, obligații de sustenabilitate specifice sectorului joacă un rol alături de cadrele generale de raportare, cu propriile definiții privind ce se consideră durabil și proprii indicatori pentru expunerea la riscul climatic. Care combinație de reguli se aplică, și de la ce moment, depinde de calificarea exactă a instituției. Această calificare se schimbă, în plus, atunci când dimensiunea instituției se modifică, atunci când are loc o fuziune, sau atunci când legiuitorul ajustează pragurile. Clasificarea actuală și termenele exacte se găsesc în textele legale și în standardele tehnice conexe, nu într-un tabel fix care este valabil și mâine.
Cadrele europene pentru sectorul financiar sunt implementate la nivel național și, uneori, completate la nivel național, cu propria interpretare de supraveghere în fiecare stat membru. O instituție activă în mai multe țări se poate confrunta cu interpretări diferite ale aceleiași reguli europene, în funcție de modul în care autoritatea națională de supraveghere gestionează acest lucru. Aceasta este aceeași dinamică vizibilă în obligațiile ESG care se aplică sectorului energetic și în regulile care se aplică sectorului imobiliar: titlul european este punctul de plecare, elaborarea națională determină ce se cere în practică unei instituții. Pentru instituțiile financiare se adaugă autoritatea de supraveghere ca nivel suplimentar, cu propriile așteptări privind modul în care riscul climatic este integrat în activitatea operațională.
Miezul problemei nu este doar ce reguli se aplică, ci și cine, în cadrul instituției, este responsabil pentru ce componentă, ce dovezi sunt necesare, și ce control demonstrează că obligația este respectată structural și nu ocazional. La o instituție financiară, această responsabilitate trece de obicei prin mai multe departamente: risc, conformitate, funcția de credit și funcția de investiții au fiecare o piesă din puzzle. Fără un proprietar clar pentru fiecare obligație, apare riscul ca nimeni să nu aibă imaginea de ansamblu, în timp ce o autoritate de supraveghere sau un auditor dorește exact acea imagine de ansamblu. Modul în care un consiliu de administrație construiește și demonstrează această imagine de ansamblu este descris pe pagina despre cum demonstrează un consiliu de administrație că are situația sub control.
La instituțiile financiare, raportarea de sustenabilitate este uneori tratată ca o extensie a raportării financiare obișnuite, în timp ce datele care stau la bază provin din surse complet diferite: portofolii de credite, mandate de investiții, date despre contrapărți. Aceste date nu sunt întotdeauna disponibile în forma cerută de raportare, iar colectarea lor necesită timp care nu este întotdeauna planificat din timp. Aceeași subestimare a timpului de pregătire se manifestă în alte sectoare cu lanțuri complexe, așa cum este descris pe pagina despre de ce companiile sunt surprinse de legislație care era cunoscută de mai mult timp. Pentru instituțiile financiare, riscul este mai mare, pentru că lanțul nu se termină la proprii furnizori, ci continuă până în portofoliile clienților.
Compliance Check identifică ce obligații se aplică unei instituții specifice, cine este proprietarul fiecărei obligații în organizație, ce dovezi sunt necesare, și ce control demonstrează că procesul funcționează. Nu este un substitut pentru consultanța juridică și nici un set de reguli suplimentar față de lege, ci nivelul care face vizibil dacă o instituție poate demonstra ceea ce afirmă că face. Instrumentul este în curs de dezvoltare în acest moment. Cei care doresc să îl folosească imediat ce va fi disponibil se pot înscrie pe lista de așteptare.
Identificarea obligațiilor, proprietarilor, dovezilor și controalelor este exact tipul de muncă care poate fi împărțit în sarcini repetabile: colectarea datelor, corelarea cu reglementările, înregistrarea cine semnează pentru ce. FTE TO AI oferă un scan al activității care calculează, pentru fiecare sarcină, ce parte din aceasta poate fi asumată de AI, astfel încât echipele de conformitate să vadă unde se eliberează capacitate pentru evaluarea care rămâne, totuși, muncă umană.
Vraag maar welke verplichting op u van toepassing is, en waaraan u dat kunt aantonen.
Answers come from this site’s knowledge base. Not tailored advice, and not a scan of your company.