Sectorul energetic are o poziție pe care puține alte sectoare o au: face el însuși parte din problema climatică pe care reglementarea încearcă să o dirijeze. O companie energetică nu este doar parte raportoare, ci de multe ori și partea despre care alte companii trebuie să raporteze, de exemplu în calitate de furnizor de electricitate sau gaz într-un lanț care se încadrează el însuși în obligații de sustenabilitate. Această poziție dublă face ca întrebarea "sub ce reguli se încadrează sectorul energetic" să fie mai dificil de răspuns decât în cazul unui sector cu o singură activitate clară.
În interiorul sectorului, expunerea variază, de asemenea, considerabil. Un producător de energie regenerabilă are o relație diferită cu legislația climatică față de un operator de instalații fosile, un operator de rețea, sau un comerciant de energie. Pentru cea mai mare parte a părților implicate, mai multe reglementări sunt relevante simultan: raportarea generală de sustenabilitate, reguli specifice sectorului privind emisiile, și, de multe ori, și obligații de autorizare legate direct de producția de energie. Combinația exactă aplicabilă depinde de activitate, de amploare și de locația instalațiilor.
Obligațiile de raportare care derivă din legislația europeană sunt transpuse în legislație națională pentru fiecare țară. Acest proces de transpunere nu este uniform pretutindeni. Definițiile pentru ce se consideră "consumator intensiv de energie", pragurile pentru autorizații, și modul în care autoritățile de supraveghere evaluează rapoartele pot varia de la un stat membru la altul, chiar și atunci când regula europeană de bază este identică. Pentru o companie energetică activă în mai multe țări, aceasta înseamnă că o obligație considerată îndeplinită într-o țară poate necesita un pas adițional în altă țară.
Mai mult, companiile energetice se încadrează frecvent și în regimuri de comercializare a emisiilor sau de autorizare care sunt separate de raportarea de sustenabilitate, dar au totuși puncte de contact cu aceasta. Presupunerile folosite pentru raportare trebuie să corespundă cu datele deja păstrate pentru autorizații sau pentru comercializarea emisiilor. Cine tratează aceste două lumi separat riscă ca cifrele din raportare să nu corespundă cu ceea ce este deja înregistrat în altă parte.
În practică, problemele nu apar atât la identificarea regulii europene corecte, cât la demonstrarea faptului că această regulă este respectată la nivelul unei instalații sau al unui sediu specific. Cine este responsabil pentru păstrarea datelor privind emisiile pe fiecare locație. Ce dovadă susține o afirmație privind originea energiei livrate. Cine verifică dacă raportarea corespunde cu datele din autorizații. Aceste întrebări sunt rareori răspunse într-un singur document, în timp ce o autoritate de supraveghere sau un auditor va întreba exact despre acestea.
Comparația cu alte sectoare care lucrează cu autorizații și instalații fizice este instructivă. La sectorul construcțiilor și sectorul instalațiilor există un tip similar de tensiune între obligațiile legate de proiect și raportarea la nivel de întreprindere. Și sectorul imobiliar cunoaște această combinație între nivelul obiectului și nivelul organizației, în timp ce performanța energetică a clădirilor se leagă acolo, în plus, direct de sectorul energetic însuși, prin date de măsurare și livrare care se transmit dintr-un sector în altul.
Companiile din sectorul energetic presupun uneori că sectorul lor este deja atât de puternic reglementat încât o nouă obligație de sustenabilitate se va alinia cu ceea ce există deja. Această presupunere nu este întotdeauna corectă. Regulile noi de raportare pun întrebări diferite față de regulile de autorizare sau de emisii, și folosesc definiții și limite contabile diferite. De ce companiile sunt surprinse de legislație este descris mai detaliat în această analiză, iar esența acesteia se aplică pe deplin și companiilor energetice: familiaritatea cu un regim nu garantează o privire de ansamblu asupra altui regim.
Întrebarea privind ce reguli se aplică este doar începutul. Întrebarea la care un consiliu, CFO sau General Counsel trebuie să răspundă apoi este dacă se poate demonstra că aceste reguli sunt respectate: cine în cadrul organizației este responsabil pentru ce obligație, ce dovadă corespunde acesteia, și ce control asigură că această dovadă rămâne actuală. Modul în care un consiliu structurează acest lucru este descris pe această pagină despre a fi in-control.
Compliance Check de la csrdcompliance.net a fost conceput pentru a sprijini acest pas: pentru fiecare obligație un proprietar, dovada și un control, astfel încât să fie clar nu doar ce reguli se aplică, dar și cine poate fi tras la răspundere pentru acestea. Instrumentul este în curs de dezvoltare. Cei care doresc să îl folosească imediat ce va fi disponibil se pot înscrie pe lista de așteptare.
Cartografierea obligațiilor, a proprietarilor și a dovezilor este, în mare parte, o activitate structurată: colectarea datelor, corelarea acestora cu reglementările, și păstrarea lor actualizată. Acesta este exact tipul de sarcină pe care scanul de lucru al FTE TO AI îl analizează, pentru a stabili ce parte poate fi preluată de AI și ce parte rămâne muncă umană. Pentru o companie energetică care trebuie să reunească date de raportare, de autorizare și de emisii din mai multe surse, acesta este un pas următor relevant: nu pentru a determina ce reguli se aplică, ci pentru a determina cât de mult din munca din jurul acestora poate fi automatizat.
Vraag maar welke verplichting op u van toepassing is, en waaraan u dat kunt aantonen.
Answers come from this site’s knowledge base. Not tailored advice, and not a scan of your company.